Despre Unirea Principatelor Române

Cu acad. Ioan Aurel-Pop, președintele Academiei Române despre Unirea Principatelor Române.

Unirea de la 1859 s-a făcut în condițiile date din Europa. Cele două state românești nu mai aveau viitor dacă rămâneau separate. Adăugată pe criterii etnice și naționale n-au inventat-o românii, ci popoarele din Europa Occidentală. Unirea Moldovei și Țării Românești vine ca urmare a firească a unității etnice a românilor. Spun asta pentru că, dincolo de orice observații care se fac astăzi, Unirea trebuie să privească dinspre sufletul românilor. Noi putem lua seamă la aceste observații, la ideile pe care le-ar avea experiența unii în spațiul public privind marile puteri și rolul lor în înfăptuirea Unirii, referitoare la anumite organizații internaționale și la frustrarea pe care ar fi simțit-o unii moldoveni, pentru că s-a stabilit, până la urmă, capitala țării la București.

Cu toate acestea, trebuie să luăm aminte: dacă n-ar fi fost vorba de un act al națiunii române, ca să intrăm în jocul istoriei contrafactuale, atunci, la rigoare, s-ar fi putut crea o țara românească cu Serbia sau cu Bulgaria. De exemplu, intelectualii noștri, spre cinstea lor, într-adevăr au potențat unitatea românească, dar n-au putut-o crea. Ei au întărit conștiința națională, dar n-au făurit-o. Sigur că anumite puteri străine, interesate atunci, și atunci se vorbea despre șapte mari puteri, între acestea, mai ales Franța, Piemontul și Prusia, au agreat unirea, dar n-au făcut-o ele. Iar dacă au agreat-o aveau și interese proprii. La fel s-a întâmplat și cu anumite organizații internaționale, cum a fost masoneria. Au putut influența, dar n-au putut crea. Dacă nu erau români, români și dornici de unire, dacă nu ajungeau ei, românii, la concluzia de la Mihail Kogălniceanu până la moș Ion Roată că unirea face puterea, orice forță străină și orice sforțare din afară ar fi rămas de prisos. Sigur că au fost și anumite frustrări în Moldova, mai ales între moldovenii de viță, între ieșenii care pierdeau pentru orașul lor drag, vechiul atribut de capitală, dar mulțumiți erau mai mulți decât cei nemulțumiți. Echilibrul a fost aproape perfect. Să ne gândim împreună că, dacă domnul ales a fost moldovean, în schimb capitala a fost fixată în Muntenia. Dacă cel mai valoros prim-ministru a fost moldovean, și mă gândesc la Kogălniceanu, în schimb, mulți miniștri, mai mulți din guvern capabili, au fost de la sud de Carpați. Prima universitate modernă a fost stabilită, inaugurată și a avut o carieră excepțională la Iași în 1860, și abia a doua sa întemeiat la București în 1864. Prima mișcare, am zice astăzi, de europenizare, de modernizare a României, după ce Maiorescu formula teoria formelor, fără fond, s-a întemeiat la Iași prin faimoasa societate Junimea și prin Convorbirile literare. Și câte alte exemple am putea da de pendulare și de echilibru între Iași și București, tocmai pentru ca lucrurile să fie acceptate de cât mai mulți. Au pierdut anumiți demnitari moldoveni niște funcții și avantaje, dar s-a câștigat o țară mare și puternică. A fi făcut atunci o Românei federală sau bazată pe o largă autonomie a Moldovei, Munteniei, Olteniei sau numai a celor două provincii istorice câte erau atunci era o utopie. Mai mult, ar fi fost un act de iresponsabilitate.

Separarea istorică a celor două țări, adică a Moldovei și Țării Românești, a fost cauza multor nenorociri ale românilor. Secolul al XIX-lea, numit de foarte mulți istorici secolul națiunilor sau al naționalităților, pleda peste tot pentru unitate deplină, pentru eliminarea dezbinării și a oricăror fisuri ale dezbinării. Multe dintre marile puteri ar fi vrut federalizarea României, pentru că mizau pe slăbiciunea ei, pe forța lor de dominare, care era mult mai ușor de exercitat în lipsa unității. Știm cu toți, Convenția de la Paris din 1858 a preconizat o federație; chiar numele ei spunea acest lucru: Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. O federație, însă, pe care elita românească responsabilă de atunci a respins-o pe temeiul hotărârilor înțelepte ale adunărilor ad hoc din 1857, care au cerut clar un stat unitar numit România. A susține că autonomia sau separarea parțială ar fi fost necesară din cauza marilor deosebiri dintre munteni și olteni, pe de o parte, și moldoveni, pe de alta, nu este altceva decât o lozincă post-factum, fără legătură cu epoca și cu realitatea. Oare crede cineva că lombarzii erau exact la fel cu italienii din Campania? Sau florentinii erau identici cu genovezii? Și totuși s-a făcut Italia unită cam în același timp în care s-a făcut România. Locuitorii din Bretania nu erau chiar de altă origine decât restul francezilor; cei din Normandia, în raport cu cei din Savoia, au fost mult mai diferiți decât moldovenii față de munteni, și cu acestea-a făcut Franța unită și centralizată. Orice țară unitară modernă, cu suprafață ceva mai mare, s-a înfăptuit din unirea unor ramuri etnice distincte, a unor provincii diferite și adesea rivale, a unor provincii care au luptat între ele de-a lungul timpului, care au fost inamice de-a lungul timpului si Istoriei.

Iar Alexandru Ioan Cuza a fost domnul nostru providențial, pe care nu greșelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui cele bune și mari. Cum a remarcat încă din epocă Mihail Kogălniceanu, un dictator, pentru că s-a spus despre Cuza că a instaurat un regim autoritar, nu pleacă din țară, spunând că d să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine. Domnia autoritară de după 2 mai 1864 nu are nimic de-a face cu dictatura, iar secularizarea averilor mănăstirești, critica mai mult de străini decât de români, deși a lovit în interesele lor a fost înțeleasă, acceptată și justificată de către cei mai luminați ierarhi ai noștri. Nu întâmplător, după mulți ani, Patriarhia Română și Academia Română organizează, în 24 ianuarie, la îndemnul Preafericitului Părinte Daniel, sărbătoarea Unirii din 24 ianuarie și cinstirea personalității Principelui Alexandru Ioan Cuza, nu oriunde, ci chiar pe dealul Mitropoliei, la doi pași, de vechea catedrală mitropolitană, acum patriarhală, acolo unde chiar s-a decis marele act și unde a avut loc dubla alegere istorică, si în cadrul ei, Unirea țărilor române, prin care s-a format România. Acestea nu sunt jocuri ale imaginației, în care să vină fiecare cu o părere, cu o găselniță, cu o propunere de înnoire, ca să nu se plictisească ascultătorii sau cititorii. Unirea noastră a fost actul politic fundamental prin care românii s-au ridicat la maturitatea necesară sintezei proprii, dar prin care s-au aliniat și la cerințele comandamentelor europene. Toate popoarele europene și-au construit state naționale, sub forme centralizate sau federale, ori sub altă formă, și-au consolidat statele lor existente, mai ales în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea. Cel mai intens, acest lucru s-a întâmplat între 1848 și 1918, când am avut și noi un program coerent de țară, făcut de marea și conștientizarea generației revoluției noastre. La finele primului război mondial au căzut patru imperii europene sau parțial europene: austro-ungar, german, otoman și rusesc. Toate acestea nu le-au determinat și nu le-au putut provoca românii.

A fost mersul istoriei de așa natură, popoarele sud-est europene care au trăit secole la rândul sub dominație ori suzeranități străine nu s-au putut elibera doar pe jumătate, ci au urmărit să înfăptuiască edificii statale trainice, solide, centralizate, care să poată participa la concertul european. În 1859 și după această dată, românii au respectat deciziile marilor puteri, deciziile luate în primul rând la Congresul de Pace de la Paris din 1856 și apoi la Conferința de la Paris din 1858. Dar și-au luat și soarta în propriile mâini prin efortul cumpătat al unei elite politice remarcabile. Dubla alegere a lui Cuza, recunoașterea dublei alegeri, desăvârșirea Unirii și unificarea în timp record a instituțiilor celor două țări, de la armată până la fiscalitate, marile reforme din anii 1863, 1864, 1865, aducerea Prințului străin, adunările ad hoc, proclamarea si recunoașterea independenței de stat, toate acestea nu au fost deloc daruri ale marilor puteri, nici ale altor străini și nici ale hazardului. La 24 ianuarie 1859, românii au pus marile puteri care chiverniseau Europa în fața faptului împlinit. Politica aceasta, chiar numită a faptului împlinit, e de fapt politica binelui și a interesului național pe care marii oameni de stat de atunci au știut sa o împlinească. Ei nu au fost zei, n-au fost perfecți s-au invidiat s-au atacat în dueluri verbale și scrise, în pamflete sau în epigrame, dar au știut când și cum să construiască nu numai case, palate, drumuri și căi ferate, porturi și silozuri, ce au știut să construiască și țara românească. Fie și numai pentru această vocație a lor, transformată din idee în faptă, se cuvine să lăsăm ranchiuna deoparte, ironia și teribilismul demolator, să le uităm, să luăm pilda acestor conducători și să construim și noi in aceasta tara.

Avem datoria să medităm la faptele acestor arhitecți de țară și să celebrăm amintirea lor cu privirea îndreptată spre viitorul României.
(Preluat de pe TRINITAS TV)